La mutarea in Bucuresti, stateam in Militari, intr o garsoniera in care nu puteai folosi foenul pentru ca ti pica tencuiala in cap de la jetul de aer. Acolo am cunoscut cea mai intensa semnificatie a notiunii de vecin. Erau in proportie de 90% pensionari. Minati de frustrari, de singuratate, de temeri construisera o enclava a batrinetii triste si duceau un razboi imaginar cu tot restul lumii. Am preluat garsoniera unuia dintre ei. Murise. Si parca pentru a accentua si mai mult sentimentul neplacut ca viata merge mai departe, m am mutat acolo cu familionul meu de atunci: iubitul artist cu plete, un fox terrier cu un apetit sexual de neimaginat, un dog german maaaare si negru, un papagal galagios. A fost prea mult pentru ei. Probabil au vazut cu ochii mintii cum, dupa propria lor moarte, teritoriul le va fi invadat de chiriasi energici si cu pofta de viata, uitind ca ei insisi au servit portii generoase de viata si ca nu e vina noastra ca avem cu 60 de ani mai putin decit ei. Sau ca sintem vii. Asa ca ne au dat diferite lectii de viata. Ne au taiat cablul, ne au reclamat la politie ca avem animale, ne au furat presul de la intrare (in mod repetat). Dar la suflet ne au ajuns cu o alta ocazie.
Ca sa reusim sa hranim animalele, am mituit o doamna de la abator, care ne vindea la pret de oase ficat, rinichi, inimi si alte organe vitale de vita. Pe care le caram odata la doua saptamini in garsoniera, in saci mari din plastic semi transparent. Intr o buna zi, am nimerit cu sacul insingerat pe holul blocului tocmai in mijlocul unei sedinte de bloc. Pensionarii complotau impotriva lumii la o masuta asezata strategic vis a vis de lift. Am pasit cu optimist si am dat ziua buna. Ochii alburii ne au privit pe dupa ochelari. Focusul s a produs. Pe sac. Unde aveam CARNE. O deductie simpla si rapida i a facut sa inteleaga ca era carne pentru CIINI. A inceput un batrin. Incet, timid, asteptind aprobare: huoooo. Ceilalti l au flacat spontan: huoooo! Api s au ridicat in picioare, unul cite unul: HUOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO!!!!!
Nicicind n a mers liftul mai incet. Reverberatia huiduielilor se intensifica cu fiecare etaj pe care liftul se incapatina sa l coboare incet spre parter. Atunci mi s a facut frica. Daca sar pe noi, le aruncam bucati de ficat. Era in vocile lor o ura atit de profunda si de reala incit cred sincer ca daca mai stateam acolo si le ajungea la nari mirosul de singe ne ar fi linsat. Apoi ne ar fi mincat si pe noi, si pe ciini si papagalul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu